Jurisprudență europeană – concediul de maternitate în cazul reproducerii umane asistate
Dreptul Uniunii nu impune ca o mamă beneficiară care a avut un copil datorită unui contract de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat să beneficieze de concediu de maternitate sau de un concediu echivalent
Hotărârile în cauzele C-167/12 C. D./S. T.
și C-363/12 Z./A Government Department and the Board of Management of a Community School
Întrucât Directiva privind lucrătoarele gravide prevede doar anumite cerințe minimale în materie de protecție, statele membre sunt libere să aplice norme mai favorabile pentru mamele beneficiare
Doamna D., angajată a unui spital din Regatul Unit, și doamna Z., profesoară în Irlanda, au recurs ambele la mame surogat pentru a putea avea un copil.
Doamna D. a încheiat un contract de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat în conformitate cu dreptul britanic. Copilul a fost conceput din sperma partenerului său și din ovulul unei alte femei. La câteva luni după naștere, o instanță britanică le-a conferit doamnei D. și partenerului acesteia, cu acordul mamei surogat, autoritatea părintească permanentă și totală cu privire la copil, în conformitate cu reglementarea britanică în materia maternității de substituție.
Doamna Z. suferă de o afecțiune rară care are drept consecință faptul că, deşi ovarele sale sunt sănătoase şi este, de altfel, fertilă, nu are uter și, astfel, nu poate să suporte o sarcină. Aceasta și soțul său au avut un copil datorită unui contract încheiat cu o mamă surogat în California. Din punct de vedere genetic, copilul este produsul cuplului, iar în certificatul de naștere american al acestuia nu figurează nicio mențiune despre identitatea mamei surogat. Potrivit dreptului californian, doamna Z. și soțul său sunt considerați părinții copilului.
Cele două femei au solicitat un concediu plătit echivalent cu concediul de maternitate sau cu concediul pentru adopție. Aceste cereri au fost refuzate pentru motivul că doamnele D. și Z. nu au fost niciodată însărcinate, iar copiii nu au fost adoptați de părinți.
Instanțele naționale în fața cărora cele două mame beneficiare au introdus acțiuni solicită să se stabilească dacă un astfel de refuz contravine Directivei privind lucrătoarele gravide1 sau dacă acesta constituie o discriminare pe motive de sex sau de handicap (astfel de discriminări fiind interzise prin Directiva 2006/54/CE2 și, respectiv, prin Directiva 2000/78/CE3).
Prin hotărârile de astăzi, Curtea de Justiție răspunde că dreptul Uniunii nu prevede, în favoarea mamelor beneficiare, dreptul la un concediu plătit echivalent cu concediul de maternitate sau cu concediul pentru adopție.
În ceea ce privește Directiva 92/85/CE privind lucrătoarele gravide, Curtea amintește că obiectivul acesteia este promovarea îmbunătățirii securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează, aceste persoane fiind considerate un grup expus unor riscuri specifice. În cuprinsul acestei directive, dispoziția privitoare la concediul de maternitate se referă în mod expres la naștere și are ca scop protejarea mamei copilului în situația specifică de vulnerabilitate care decurge din sarcina sa. Curtea adaugă că, deși concediul de maternitate urmărește să asigure și protejarea raporturilor caracteristice dintre femeie și copilul său, acest obiectiv privește totuși numai perioada ulterioară „sarcinii și nașterii”. Rezultă din aceasta că acordarea unui concediu de maternitate în temeiul directivei presupune ca lucrătoarea în cauză să fie gravidă și să dea naștere copilului. Prin urmare, o mamă beneficiară care a recurs la o mamă surogat pentru a avea un copil nu intră în domeniul de aplicare al directivei, nici chiar în cazul în care aceasta poate să alăpteze copilul după naștere sau îl alăptează în mod efectiv. În consecință, statele membre nu sunt obligate, în temeiul directivei, să acorde unei astfel de lucrătoare dreptul la un concediu de maternitate.
Cu toate acestea, Curtea adaugă că, întrucât directiva menționată are ca obiectiv stabilirea unor cerințe minimale în materia protejării lucrătoarelor gravide, statele membre sunt libere să aplice norme mai favorabile pentru mamele beneficiare.
În ceea ce privește Directiva 2006/54/CE privind egalitatea de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă, Curtea constată că refuzul de a acorda un concediu de maternitate unui mame beneficiare nu constituie o discriminare pe motive de sex dat fiind că un tată beneficiar nu are nici el dreptul la un astfel de concediu și că refuzul nu dezavantajează în mod special lucrătorii de sex feminin în raport cu lucrătorii de sex masculin.
Pe de altă parte, faptul de a refuza un concediu plătit echivalent cu concediul pentru adopție unei mame beneficiare nu intră în domeniul de aplicare al Directivei privind egalitatea de tratament. Această directivă menține latitudinea statelor membre de a acorda sau de a nu acorda un concediu pentru adopție. Directiva prevede numai că, atunci când se acordă un astfel de concediu, lucrătorii în cauză trebuie să fie protejați împotriva concedierilor și au dreptul de a-și regăsi locul de muncă sau un loc de muncă echivalent.
În sfârșit, în ceea ce privește Directiva 2000/78/CE, care interzice orice discriminare pe motive de handicap în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă, Curtea consideră că nu se contestă că imposibilitatea unei femei de a-și purta copilul poate fi sursa unei mari suferințe pentru ea. Cu toate acestea, noțiunea „handicap”, în sensul acestei directive, presupune ca limitarea de care suferă persoana, în interacțiune cu diverse bariere, să poată împiedica participarea sa deplină și efectivă la viața profesională în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători.
Or, în principiu, incapacitatea de a avea un copil prin mijloace convenționale, în sine, nu împiedică mama beneficiară să acceadă la un loc de muncă, să își desfășoare activitatea în locul de muncă respectiv sau să progreseze în cadrul acestuia.
În aceste condiții, Curtea constată că imposibilitatea de a avea un copil nu constituie un „handicap” în sensul Directivei 2000/78 și că, în consecință, această directivă nu este aplicabilă într-o situație precum cea în discuție în speță.
MENȚIUNE: Trimiterea preliminară permite instanțelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze Curții întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu soluționează litigiul național. Instanța națională are obligația de a soluționa cauza conform deciziei Curții. Această decizie est e obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanțe naționale care sunt sesizate cu o problemă similară.
